Prima zi de lucru nu se uită. Bine, nu o să ţii minte tot ce s-a întâmplat, dar cu siguranţă îţi aminteşti starea pe care o aveai înainte de a ajunge în locul în care urma să lucrezi o bună bucată de vreme. Sau prima persoană pe care ai întâlnit-o ori prima ştire pe care ai citit-o. Eu nu îmi amintesc nici un detaliu de acet gen.

Dar, prima mea zi la pupitrul Observatorului a fost o zi perfectă. Iar secundele acelea de inceput au fost memorabile.

În primul rând, trecusem de un casting la care au participat şi alte colege ale mele. Atunci când m-am aşezat la pupitru am ştiut că acolo este locul meu. Pur şi simplu. Fusesem reporter, redactor, prezentator de matinal, prezentator de sport, pe scurt, le cam facusem pe toare de la a alerga după subiecte, pana la transmisiuni live, matinale sau in miez de noapte, si prezentari de la pupitru. Eram pregătită. Ştiam că mi se întâmplă ceva grozav tare! La pupitrul Observatorului am simţit că sunt profesionist.

Tot ce îmi mai amintesc este că era foarte devreme, prezentam pe atunci Observatorul Matinal. Cu o zi înainte vorbisem cu producătorul. Timp de două săptămâni am făcut repetiţii. Am ajuns în redacţie, am trecut prin video-urile ştirilor şi am vizionat materialele. Urmau apoi machiajul, coafatul si… gata… Totul a mers strună, simţeam că pot stăpâni situaţia indiferent de ceea ce ar fi intervenit!

M-am aşezat, m-am cablat si am auzit imediat vocea regizorului de emisie. Am facut catvea probe de sunet, de head-uri si dupa cateva minute care mi s-au parut o eternitate, a inceput numaratoarea inversa: “Atenţie, intri în 10… 5… Şi!” Şi… a venit primul “Bună dimineaţa, doamnelor si domnilor! Bun gasit la Observatorul matinal de Weekend!”

De atunci au trecut 3 ani! Au fost mii de emisii, o trecere de la Observatorul Matinal de Weekend la Observatorul orei 13 si 16 din cursul saptamanii, audiente ridicate si, mai presus de tot, certitudinea ca esti acolo unde trebuie si iti faci cu placere si pasiune meseria.

Indiferent de ce se va întâmpla, ştiu sigur că acea stare, a profesionistului, va rămâne! Şi ea mă ajută întotdeauna să merg pe această linie a performanţei!

La Observator a fost primul moment în care am simţit că pot deveni profesionist! La Observator am devenit un profesionist!
Şi am un public căruia trebuie să îi mulţumesc!

Asadar, vă mulţumesc din suflet, dragii mei, ca ma urmariti de luni pana vineri la Observator 13 si Observator 16!

Vă îmbrăţişez cu mult drag,
Oana

Nu am acceptat sub nici o formă să fiu adormită în timpul operaţiei de cezariană pentru că eram avidă să o cunosc! Şi, mi-a dat de veste că a păşit în această lume printr-un strănut timid. În următoarea secundă a mai  prins curaj, şi-a  încordat plămânii şi a izbucnit într-un plâns sfâşietor.

Mi-au dat lacrimile. Cât visasem la momentul acela. Cât mi-l imaginasem. În sfârşit, făceam cunoştinţă cu EA, cea pe care o aşteptasem cu atâta dragoste şi nerăbdare. MARIA!…am murmurat. Iar apoi am văzut-o. Sunt clipe pe care nu le voi uita niciodata. Era atât de micuţă. Avea ochişorii ca doua migdale, tenul ca petalele trandafirilor roz şi o guriţă în formă de inimioara. M-a cucerit pe loc… Era cea mai frumoasă fetiţă pe care o văzusem vreodată. Iar din acel moment viaţa mea s-a schimbat complet.

Când o cuprind în braţe, încă mi se pare că trăiesc un vis. Îmi place să o strâng ore în şir strâns la piept, să o privesc îndelung şi să îi miros pielea fină, catifelată. Miroase a lăptic vanilat. Nu mă satur, deşi îi studiez zilnic ochişorii, mânuţele şi felul în care îşi miscă degeţelele. Mă bucură fiecare clipă pe care o petrec cu ea. Iar când îmi zâmbeşte, pur şi simplu, o ador!

Inima mi-o ia la galop şi mă inundă fericirea.  Mă emoţionează fiecare reuşită a sa: primul sprijin pe braţe, prima întoarcere de pe burtică pe spate, folosirea propriei voci pe diferite tonuri, primele consoane pronunţate “m” şi “b”. Are un chef nebun de pălăvrăgeală Şi mai tare mă emoţionează însă cum “se sperie” de fiecare dintre marile sale victorii.  De-abia aştept să ţopăie încolo şi încoace. Îmi doresc să-i pot citi gandurile  şi să văd lumea prin ochişorii ei.

Aş vrea să nu-i lipsesc nicio clipă. Îmi dă puteri supranaturale, mă motivează să trăiesc conştient, să evoluez. Ea mă învaţă în fiecare zi ce înseamnă să iubeşti necondiţionat şi să dăruieşti infinit. Ea îmi umple existenţa şi mă defineşte ca om. Ea m-a făcut să înţeleg, în sfârşit, de ce voi rămâne toată viaţa pentru mama “fetiţa mamei”.

Dragii mei, de vreme ce vine şcoala şi caietele şi ghiozdanele vor fi la ordinea zilei, nu mă pot abţine de la depănat amintiri. Amintiri din alte vremuri, cu alte şcoli, poate, dar cu emoţii fireşti şi părere de rău după vacanţa mare.

Astăzi, prima amintire.

Pe pagina de fan OanaFrigescu, printre fotografiile adunate de prin viaţă, poate veţi fi văzut o fetiţă de patru anişori cu băsmăluţă şi cofiţă.

Ei bine, ia să vă spun eu o poveste cu iz de amintire! Vă mai amintiţi episoadele în care, pe la şcolile şi grădiniţele noastre se perindau fotografi la fiecare început de şcoală, la serbarea de Crăciun, de Paşte sau când ne luam coroniţele în iunie?

Sincer, nu îmi amintesc exact când să fi fost făcută poza, dar, judecând după pantaloni probabil e toamna târziu.

Schepsisul cu fotografii de şcoală era că promiteau că iţi fac poze şi vin cu ele “peste două săptămâni”. Veneau, fără greş, peste două luni. Cereau banii în avans şi uitau, uneori, şi cum te cheamă. Ideea lor de coordonare şi de organizare a cererilor se confunda adesea cu a scrie pe o foaie ruptă dintr-un caiet tip I prenumele elevului pozat. Ce se întâmpla cu lista respectivă după ce “shootingul” lua final nu ştim dar putem bănui. După harababura ulterioară.

Modalitatea de plată era la fel de halucinantă. Dacă te nimereai printre primii la pozat, atunci plăteai cel mai mult. De ce? Probabil se plătea concentrarea fotografului, pentru că, pe măsură ce doritorii se îmbulzeau şi coada se îngroşa, pozarii noştri erau din ce în ce mai neatenţi şi focalizau din ce în ce mai greu. Şi cine nu îţi aminteşte de fotografiile cu “creştetul tăiat”!

Şi cu toate acestea, eu m-am ales cu o poză bună. Am fost prima la pozat. Plecând de la ce scrie mai sus, trageţi voi concluziile.

Acum 25 de ani, fotografiile aveau o aură de exclusivitate. Era destul de dificil să “faci poze” iar  ideea de instantaneu era ceva mult prea evoluat.

În momentul în care scriu acest articol “am în casă” un aparat foto digital şi o cameră video digitală. Adică, îi pot face copilului meu câte poze doresc. Şi până şi cele încadrate prost devin “artistice”.

Pozarii de azi, poate aţi observat şi dumneavoastră, pozează orice. “O amintire pentru viitor”, “puntea de peste ani” se transformă azi în …transpunerea “vieţii pe de-a-ntregul”. Eu găsesc asta cel puţin bizar!

Voi ce ziceţi? Sunt curioasă ce poveşti v-au marcat vouă copilăria şi pe care le ţineţi minte mai acătării!

Cu drag,

Oana

Acum trei zile am venit din vacanţă, iar jurnalul prezentat de mine la ora 16:00 continuă să fie cel mai urmărit program TV în acel interval orar. Datorită vouă.

Vreau să vă mulţumesc din suflet tuturor celor care mă urmăresc şi sunt alaturi de mine, în fiecare zi, de luni până vineri.

Cu drag,

Oana